Mici victorii și un război pierdut din start

Renunț prea ușor la a scrie. Poate pentru că, din punctul meu de vedere, niște cuvinte înșirate undeva capătă o importanță covârșitoare și un sens care nu mai poate fi negat. Depinde de demonii care se zbat în tine. Dacă sunt numai câțiva, din ăia leșinați și lipsiși de perseverență, atunci dacă scrii despre ei îi exorcizezi și își iau ziua bună de la tine. Dar dacă sunt o colonie de draci, cu tupeu și care au campat în sufletul tău, și-au înfipt steagul – simbol al șederii lor îndelungate acolo, atunci nu mai poți. Singurul meu răspuns la o astfel de invazie este negarea, iar dacă i-aș înșira pe un spațiu alb cu litere negre, atunci ar însemna că le recunosc existența și amploarea. Iar instinctul de conservare trage un semnal și mă avertizează să mă retrag în mine, să nu-mi dau frâu liber gândurilor, să nu le dau o formă coerentă, cu început și concluzie.

Conștientizarea unei stare de fapt este grea, acceptarea și mai dificilă. Din când în când uit. Dar sunt nevoită să-mi aduc aminte.

Și totuși din când în când mă întreb dacă tata ar fi fost mândru de mine.

Se apropie aniversarea neagră a pierderilor vârstei de 24 de ani.

Doi ani de când am întâlnit bărbatul despre care (mă) mințeam mai apoi că nu-l iubesc. Timpul mi-a arătat contrariul și încă tresar când te mai văd într-o poză și nu te mai recunosc. Dar parcă undeva, din tenebre, răsare un deja-vu. Aproape că simt mâna ta atingând-o pe a mea și ochii tăi căprui spre negri care mă priveau cumva. O senzație vagă și doi ani distanță față de ziua când mi-am asumat că îmi vei frânge inima. Cât de mult se poate schimba un om. Nu mă mai reunosc nici pe mine însămi, de ce tu, care mi-ai permis să mă apropii de prea puține ori încât să te pot simți ca parte din mine, mi-ai mai fi familiar? Însă nu mă pot abține să nu-mi pun întrebarea: Dacă ne-am fi cunoscut acum, m-ai fi iubit?

Un an de când am trăit revelația despărțirii inimente de cel care mi-a purtat grija de 24 de ani. Un an de la începutul sfârșitului, de la iarna cea mai rece și cea mai crudă, fără sărbători, fără brad, fără culori, doar cu spitale și sfârșire.

Sunt curioasă care ar fi fost părerea ta, ce sfaturi mi-ai  fi dat. Nu mă pot abține să nu-mi pun întrebarea: Dacă ai mai fi în viață, m-ai fi respectat și apreciat? Și mi-ai fi spus că mă iubești?

Două pierderi, una colosală, una poate fără însemnătate până la urmă, dar dureroase fiecare în felul ei. Doi bărbați, amândoi distanți la urma urmei. Unul la 3000 de kilometri, celalaltă la o infinitate depărtare. Multe victorii obținute în ultimul an, cea principală fiind reușita de a trece peste golul lăsat în urmă. Însă cel puțin un război de o amploare imposibil de cuantificat venit fără semnale de alarmă, absolut gratuit, care a făcut ravagii și în urma căruia, în definitiv, nu ai cum să ieși victorios. Poate doar cu capul sus. Cu capul cu cei doi ochi plânși sus.

http://www.youtube.com/watch?v=tmzoN_afPGk

Acum mori liniștit.

M-am despărțit și de ăsta, Cosmin, după două zile de relație.

Acum valea.

Life is what happens to you while you’re busy making other plans

Și voi continua cu alte clișee, cum ar fi: uneori ceea ce cauți este chiar în fața ta dar tu nu vezi.

Totul a pornit de la un sărut nebunesc, bețiv, un impuls fără urmă de gând în spatele său. Și apoi  lucrurile s-au schimbat și s-a deschis o nouă lume. Mi s-au deschis ochii și am putut să văd dincolo de aparențe. Ceva diferit, ceva de care aveam nevoie fără să știu cu adevărat în ce măsură.

Și am avut cea mai simplă conversație, cu puține cuvinte dar prin care mi-ai spus tot. Mi-ai zis că ai face compromisuri pentru mine, te-ai gândit și tu la muzicile noastre care se bat cap în cap, te-ai gândit că ai vrea totuși să mă iei la festivaluri, m-ai întrebat de ce rămân la locul ăsta de muncă pentru că pot mult mai mult, mi-ai spus că vrei un băiat și o fată, mi-ai zis că vei încerca să nu-mi iei apărarea dacă știi că nu e cazul și totuși ai recunoscut că nu ai putea fi obiectiv în ceea ce mă privește. Și mi-ai zis că am putea fi cuplul acela pe care îl cunoști tu care iese la bere și taclale. Doi bețivi împreună. Și mi-ai spus că vrei să știi cauzele pentru care nu pot avea încredere în nimeni ca să știi de unde să pleci în operațiunea de a mă repara.

Și nu sunt îndrăgostită. Dar mă gândesc la tine. Și mi-e dor de tine când pleci de lângă mine din birou. Nu simt sute de fluturași, dar mă simt protejată. Și mă faci să zâmbesc mereu. Și nu am emoții când vorbim, dar simt un calm care-mi lipsea. Și nu vreau să te bombardez cu informații despre mine. Știu că vei afla totul la timpul lui.

Când mă gândesc la tine, văd un prieten în primul rând. Iar mai apoi un tip care sărută bine și-mi mângâia degetele aseară.

Siguranța, respectul, prietenia și buna dispoziție încep să mi se pară mai prețioase decât săruturile pasionale în club, urmate apoi de certitudinea că telefonul nu va suna a doua zi.

http://www.youtube.com/watch?v=28tZ-S1LFok

„How much will this matter in a year?”

Se pare că mult.

E singurul lucru util pe care l-am descoperit cu ajutorul lui Pohui, un fiasco de o săptămână.

Sunt tristă și ascult The Lost Song. Am pierdut multe. Și vieți. Ale mele, ale altora. Stau întinsă, mă joc cu țigara în eterna mea dezamăgire. Au fost două zile în care mi-am permis iar să fiu slabă și învinsă. Pentru că e dureros teatrul ăsta. E și mai dureros când îți negi durerea. Două zile de pseudo-pierdere.

Dar nu mai pot disimula, nu când vine vorba de lucruri mărunte și oameni proști. Pentru că port povara aceea gigantică, încât nu mai pot trece cu vederea micile porcării. Și trântesc în public. Și plec fără să ofer ultimul sărut pentru că nu pot fi ipocrită. Și merg spre jos spre casă gândindu-mă că nu mai vreau să-l văd. Nu mai ofer a doua șansă. Pentru că el, spre deosebire de alții, nu va mai conta deloc peste un an.

Când îți ia prea mult timp ca să treci peste o relație

Mi-am imaginat aseară cum ar arăta viitorul meu iubit. A fost trist când mi-am dat seama că te vedeam tot pe tine. Idealul meu în frumusețea fizică masculină, ce să zic.

Dar ce a fost cu adevărat trist și mi-a provocat lacrimi pe la 3-4 dimineața a fost când mi-am imaginat cum mi-ar plăcea să se poarte viitorul meu iubit. Și aveam flashback-uri din primele luni cu tine.

Bineînțeles, după câteva lacrimi am apelat la rațiune, căci nu eram singură în cameră încât să-mi permit să bocesc iar după tine. Mi-am băgat bine în cap faptul că te-ai oprit din a mă trata așa, în cele din urmă. Și asta e tot ce contează.

Ar fi fost perfect dacă m-ai fi iubit. Ai fi fost THE ONE doar dacă m-ai fi iubit. Un detaliu crucial din păcate.

Trist a fost și când m-am întors în București după două luni de chin și tot la tine mă gândeam, deși tu ești la mii de kilometri depărtare de capitală.

Trist este că asculți muzica pe care o pun pe facebook și-mi vine să-ți dau pumni pentru că ești prost.

Trist este că ai fost prost.

 

Activități

Eu o aud pe vecină făcând sex, ea mă aude plângând. Ce e mai neplăcut?

The lonely pirate

Pentru că ieri am fumat cu ventilatorul înspre mine mi-a intrat niște scrum în ochi. După 10 minute în care n-am putut să deschid ochiul și a trebuit să aplic presiune pe el fiindcă altfel mă zgâria prea tare nenorocitul de scrum, am început să plâng. La dracu, nefericită și fără un ochi. Dacă n-am găsit un prost să mă iubească atunci când aveam doi ochi, cum voi găsi unul purtând un petec negru la ochi???? După 5 minute de plâns penibil și imaginat cum mi-ar sta cu un papagal pe umăr pe care să-l învăț să rostească „Ești o pulă proastă!”, am reușit să deschid ochiul. Era puțin roșu dar funcțional.

Și, pentru că sunt singură și nefericită și nimeni nu mă vrea, mi-am adus aminte de Amicul din catacombe. Tipul pe care l-am cunoscut în aceeași seara cu Johnny, cu vreo 2 ore înainte. A highly deranged individual care îmi dădea offline-uri și mailuri ciudate și flatante în același timp. Oh, dacă te alegeam pe tine am fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți, cu pisicile și consolele tale. Mi-ai fi scris poezii în fiecare zi și m-ai fi stalkuit în puținele ore în care aș fi avut și eu libertatea de a sta singură ca să mă epilez, ca să mă mai uit la un serial, știi tu. But karma is a bitch. De asta sufăr eu acum, pentru că n-am putut iubi un gras chelios și bătrân.

Ce poveste minunată:

28 octombrie

Dupa cum ti am promis te intreb via email daca vrei sa iesim pe undeva vineri seara, ca amici bineinteles si fara sa ma dau la tine(ma gandeam ca asta e o expresie care inceteaza a mai fi folosita dupa liceu – o fi tot din cauza sindromului neverland). Zi mi tu ceva pe messenger fiindca nu mai am alte modalitati de a te contacta-agasa. Nu e nici o suparare daca nu vei vrea, sterge mesajul si nu raspunde.
Tot ce iti doresti

10 noiembrie

Nu ne imbatam si noi pe undeva maine? Ce te ai speriat asa? Doar nu te mananc.

11 noiembrie

multumesc foarte mult ca m ai dat afara de pe mess. sa ma bagi si la spam in caz ca nu ai facut o deja. aleluia.

12 noiembrie

Sint in lista de spam? Nu conteaza prea mult dar as vrea sa stiu daca se duc la cos aberatiile mele. Kafka vroia asa parca. Sper sa nu te superi prea tare dar am retinut adresa de mail, asa ca o sa mai zic cate ceva, spam sau nu, nu conteaza.

31 decembrie

Momentul temporal al craciunului nu are suficiente radacini istorice pentru a te imbratisa (bineinteles fara sa ma dau la tine). Pastele e oarecum impaciuitor, macar ne da un indiciu asupra anotimpului cand acea fuga de pe cruce totuși s a intamplat. Multa bafta iti doresc si esti foarte simpatica cu fața aia a ta de rațușca cu tot acum ca omenirea pune punct si inregistreaza o nazuita schimbare.

pup iulia dulce, imi pare rau acum ca nu mai am telefonu, atunci sa vezi stres 😮

Ce-am ratat 😦