Dispoziţia o cere: The Killers

Pe The Killers i-am descoperit înainte de BestFest-ul de anul trecut, când, aflând că vin şi mânată de curiozitate să văd care erau motivele din spatele vâlvei care se crease printre utilizatorii de last.fm din România, am scos câteva albume. Întâmplător, momentul a coincis cu un eveniment care m-a nefericit profund. Şi încercam să-mi adun toate forţele, şi cele mai ascunse atât de adânc încât nici nu aveam cunoştinţă de prezenţa lor. Cam în aceeaşi categorie intră şi Parov Stelar, doar că deja trecusem pe o treaptă superioară a toleranţei faţă de proşti. Da, azi îi numim simplu: proşti.

Când îi ascultam mă simţeam ca şi cum aş fi la o petrecere la care m-am dus numai din ciudă, dintr-o dorinţă malefică de răzbunare – eram cea care mergea să-şi înşele prietenul ca a doua zi să-i fi spus adevărul, asta după ce i-ar fi dat papucii în prealabil. Iar el ar fi rămas cu gura deschisă, ea şi-ar fi aprins o ţigară şi ar fi trântit uşa în timp ce fusta i s-ar fi ridicat subtil cu fiecare pas săltat.

Ei reuşesc să-mi amplifice cele mai mici frustrări care îmi îngreunau existenţa. Şi simt că mă eliberez. Se adună mulţi nervi dar şi dorinţa de a trăi mai intens. Pentru că adeseori uit să trăiesc. Îmi aduc aminte că mergeam înspre cele 4-5 ore de practică zilnică pe o căldură de sfârşit de iulie şi a intrat Sam’s Town în player. Atunci am sunat-o pe Frunzuliţă să mergem să dansăm.

Believe me Natalie mă întristează ca un ultimatum primit. Andy You’re a Star mă energizează şi-mi trezeşte o furie constructivă. On Top am ascultat în draci în avântul meu dinainte de a pleca la mare (But I’ve been down across a road or two/ But now I’ve found the velvet sun/ That shines on me and you). Read My Mind ador să cânte în căşti când merg pe stradă şi îmi vine să întind mâinile exact ca Bradon în clip, gândindu-mă că nimeni nu-mi poate răpi pasiunea dinăuntru şi că mereu voi căuta acelaşi lucru la persoana dragă (I wanna breathe that fire again). Losing Touch mă consolează şi mă aduce cu picioarele pe pământ. Îmi întreţine pesimismul autoindus când îmi merge prea bine (Console me in my darkest hour/ Convince me that the truth is always gray).

Am constatat că felul în care percep muzica sau mai precis, mesajul unei melodii, este extraordinar de subiectiv. Cel mai mult îmi place să ascult muzică tristă atunci când nu sunt tristă.

Febră

Corpul m-a trădat încă o dată. Ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă întâlnire cu gogoşi cu vişine, merdenele şi biliard nesupărăcios, s-a transformat într-o a doua vizită la Camera de gardă în ultimele şase luni. Acel „Nu te mai uita la fundul lui” adresat mie, care mă pierdusem efectiv cu gândurile în posteriorul deloc atrăgător al muncitorului din spital – cât de plastic – , a fost urmat de câteva ore de durere pură, aşa cum e durerea de ureche. Din cauza asta, de o săptămână, dar în special de miercuri, dorm foarte mult şi am o stare fizică proastă. Săracul Romantic, nu pricep de ce mă suportă, cu toate căderile de ordin fizic şi toate recidivele de natură emoţională.

Diseară cântă Grimus şi aş fi mers, dar lăsăm pe altă dată concretizarea aceea. Deocamdată cu cât realitatea e mai departe de mine, cu atât mai bine. Vedeţi, eu sunt un mic stalker de profesie, dar de multe ori mi se oferă informaţia pe tavă, mai multe detalii decât aş fi avut nevoie, pradă uşoară, cum s-ar spune. Nu vreau să-ţi recunosc existenţa oficial, totuşi I will probably be watching you, în cinstea simpaticului masochism. Bizar? Cu toţii avem zile în care tindem spre patologic.

Pentru că acum fulgeră

Vara resimt cel mai bine sentimentul de singurătate, care parcă se exacerbează pe măsură ce mercurul din termometru urcă. Încă din copilărie am fost obişnuită să asociez vara cu solitudinea, când mă duceam la bunici şi stăteam toată vacanţa acolo, fără copii de vârsta mea cu care să mă joc. În schimb, mi-am dezvoltat imaginaţia şi lumea interioară, mă jucam cu frunze, desenam foarte mult (alcătuiam adevărate telenovele în mintea mea cu personajele desenate de mine), mai compuneam câte un cântecel.

Vara stau în casă, cu ventilatorul pornit, cu geamurile deschise larg, mă trezesc dupa-amiaza şi mă uit la seriale, de obicei de comedie, dar vara merg şi serialele mai de Doamne-ajută.

Vara îmi doresc să-mi pierd nopţile pe străzi, dar n-o fac niciodată. Nu-mi concep planuri de vacanţă şi nici nu se întâmplă nimic oricum.

Dar astea sunt detalii.

Vara, ascunsă de căldură, paradoxal, la etajul 10, mă simt cel mai singur om de pe Pământ.

Sunt supărată pe Urma că au o piesă intitulată Cine iubeşte şi lasă, mai ales ei care mereu simţeau nevoia să plece, să fie pe drum. Dimpotrivă, cine iubeşte dar nu lasă e prost. Şi se chinuie singur. Şi-şi petrece vara izolat. Şi ajunge să asocieze anotimpul cu un sentiment urât.

Una dintre părţile pozitive ale anotimpului în discuţie este că are furtuni. Şi de la etajul 10 am cea mai bună privelişte către fulgerele care acoperă oraşul.

Rahatul îngropat

Zile fără somn.

În care am încercat să fug când am avut ocazia, sperând ca pentru un pic pământul să nu se mai învârtă, sau să facă mişcarea de rotaţie în jurul meu. Dar nici asta nu s-a întâmplat. Nu mai pot să mă ascund, totul se întâmplă conform unui ritm de nealterat. Ce mi-a rămas este să accept ideea că sunt învârtită şi gata.

Am fost în Vamă pentru răsuflatul motiv că trebuie să mă descarc (nu mă pot distra decât împinsă de la spate, locuind într-un cort, într-un loc unde noaptea e frig de-ţi crapă instrumentele de distracţie – dacă nu eşti suficient de inconştient de la alcool, deci mă pot simţi bine doar printre retardaţi alcoolizaţi tremurânzi). În prima noapte/dimineaţă n-am dormit de frig – n-a mers dom’le dormitul în fund ca să nu-mi îngheţe şalele, iar în a doua noapte/dimineaţă n-am dormit de hoţi. În schimb, mi-am căutat actele şi mărunţişurile din geantă prin nisip, cu lopata, cu sapa de la ieşeancă, în principal cu 2 labe, săpând ca nişte căţei. Prietenul a presupus că hoţul, profund mâhnit de lipsa de comori din geanta lăsată naiv în cort – „fiindcă n-are nimic de valoare în ea” – a rostit „e de căcat fata asta”, apoi trecând la fapte, la materializarea abstractului. Aşa că prietenul se aştepta oricând să dea cu mâna de un rahat făcut deasupra lucrurilor mele nevaloroase, toate ascunse foarte meticulos în nisip. Şi am săpat tranşee. Măcar văzusem Urma în noaptea aia (care nu mai cânta oribil alături de duduia aia) şi măcar mi-am găsit actele. Păcat de tocul de ochelari şi de carte. Probabil c-a văzut cuvântul „prost” în titlu şi s-a regăsit, deci a luat-o, ceea ce ar fi genial, dar nu mă miră, chiar nu pot să rămân rece în faţa unei asemenea meschinării. Dacă aş avea o pălărie chiar aş ridica-o de pe cap (ca apoi să i-o bag hoţului pe gât, evident).

M-am întors în Bucureşti apreciind ca niciodată siguranţa şi confortul garsonierei mele. Doar că n-am dormit prea mult. Era vital să aflu Gradul de satisfacţie al studenţilor de la FCRP, nu? Cu analiză, interpretare şi reflecţii.

Şi nici azi-noapte n-am dormit. Because love is tricky. And it becomes trickier the more you want to sleep.

Am pierdut şirul la dăţile când mi-a zis că mă autosabotez. Ce mă sperie e că am început să nu-mi mai dau seama. Şi pentru o persoană care măcar ştia unde se situa, chit că o dădea cu bâta în baltă fără graţie, e destul de curios. Oi fi pierdut eu frâul din mână atât de subit şi pe nesimţite? A, da, să nu uit că sunt învârtită şi gata.