Tristă e mă-ta!

Prin liceu aveam niște standarde uriașe în materie de tipi. Treptat, le-am coborât nu pentru că aș fi mai urâtă sau mai puțin interesantă acum, ci pentru că am început să mă reorientez din cauza experiențelor acumulate. Cap Mare arăta bine, era drăguțel mai ales când nu deschidea gura, când nu gesticula, când nu mergea sau când nu era deasupra mea. Au urmat tipi mai frumoși: Dandy Boy și Ultimu’. Credeam că l-am prins pe dumnezeu de picior, luând în calcul extraordinara-mi superficialitate când vine vorba de aspectul fizic. Însă am dobândit o aversiune față de băieți frumușei și l-am luat pe Skippy din ambiția de a trece peste acest moft de-al meu, crezând că un tip mai puțin frumos mă va aprecia mai mult. Și surpriză! Dacă e să-ți iei papucii după o lună jumătate, mai bine să fie de la un tip superb, prea bun pentru tine, o zeitate, decât de la un pitic de grădină. Momentan sunt iar într-o cumpănă dureroasă. Pe hărtie sună perfect un tip ok (nu extraordinar) care să te divinizeze, însă la fel de atrăgătoare e ideea unui armăsar care să mă facă să suspin când se uită în ochii mei și în același timp să trec cu vederea peste prostiile pe care le debitează fiindcă e atât de frumos, mânca-l-ar mama.

Astăzi am fost atât de aproape de a-l înjura pe Skippy. Motivele de suprafață ar indica o ușoară stare de nebunie din partea mea, dar motivele adevărate mă îndreptățesc, sunt sigură. Nu am mers până la capăt, așa că mă voi manifesta aici (a se vedea titlul). Starea de agitație continuă, fiind alimentată și de prietena mea, Marigold, care îmi tot bagă în cap prostii: el te vrea, el te iubește în secret, el nu e doar un prost. Că tot ne-am dus noi la un eveniment unde trebuia să fie și el, ca apoi să-mi spună Skippy că m-a așteptat la alt eveniment. Duuuh. N-au apucat fetele să-l vadă pe cel mai intrigant pitic de grădină din București. Nu, nu mă vrea, altfel m-ar fi căutat el pe mine prin toate mulțimile de oameni în care m-aș fi putut afla, nu ar fi așteptat să-i cad eu convenabil în brațe. Nicio grijă, am învățat să agăț acum două nopți. Orgieeeeee.

Încă o bere, încă un nebun

Alcoolul nu aduce nimic bun decât curajul de a face niște lucruri pentru prima dată. O noapte cu tequila mi-a pus pe cap încă un nebun. Trebuie să-i dau papucii și ăstuia pentru că deși încă nu ne-am pupat, m-a stresat cumplit în câteva ore de conversație iar eu am foarte multă răbdare. O altă premieră.

Cum m-am deșteptat eu

Cap Mare mai scapă ocazional câte o observație inteligentă, de exemplu, zilele trecute mi-a zis că la mine despărțirile sunt succedate de perioade prea extinse de ”doliu”. Deci iau fiecare experiență de acest fel  ca pe o pierdere în adevăratul sens al cuvântului, omul care nu mai face parte din viața mea devine un mort pe care îl plâng o grămadă de vreme. O fi pentru că simulez sensibilitatea și rafinamentul. Însă corpul meu s-a prins de bunele mele obiceiuri și a intrat în grevă. Nu mai suportă săracul: ”Dacă intelectul fetei ăsteia e cât un bob de mazăre și e prea proastă să priceapă că nu e bine să se consume pentru orice om care pleacă, atunci trec la represalii”.  Și astfel corpul nu mi-a mai permis să mă agit.

Acum câteva minute mă sună bunica, vorbește ea despre vreme ca de obicei și deodată ”Bunică-tu era să moară”. Văd negru în fața ochilor, ea continuă să povestească calm și drăguț și eu mi-l imaginez pe bunicu prăbușit în grădină, lângă fântâniță, cu pălăria căzută în iarbă lângă el. Desigur că mă așteptam la asta, mă pregătesc de câțiva ani buni, stau cu frica în sân, construiesc scenarii înainte să adorm, mă gândesc cum ar fi să bocesc  6 ore pe tren în drum spre înmormântare. Astea sunt preocupările mele din ultimii ani întrucât simulez sensibilitatea și rafinamentul. Posibil să mi se fi imprimat în minte pentru totdeauna expresia asta.

Uite așa  ”I can't afford to lose one more teardrop from my eye”, cum spune cântecul lui Skippy, alt mare spirit al vremurilor noastre.

Mi-ar fi plăcut să scriu poezii, dar…

Toți și-o freacă. Unul cu gândul la rebeliune, altul cu gândul la mine moartă, celălalt pur și simplu cu gândul la superbitatea ființei mele (și pe bună dreptate).

Aseară  am constatat cât de bine mă simt după o perioadă plină de incertitudini și drame. Sunt atât de liniștită încât aproape am uitat de Lucian care nu mi-a cerut numărul de telefon  deși îmi amintea de atâția oameni la un loc. Am fugit după Scotty (nu Skippy) și ne-am atins de 8 ori deși era atât de frumos încât i-aș fi dat la coaie mai degrabă.

Culmea empatiei: să asculți la nesfârșit o melodie care exprimă sentimentele celui care nu te mai vrea. În sfârșit subconștientul meu deștept mi-a furnizat un motiv pentru situația Skippy. După trei săptămâni mi-am adus aminte că penultima oară când eram noi într-o ipostază intimă a intrat în playlist un anumit cântec (decisesem eu că e seară The Killers). Și acel cântec a rulat de două ori consecutiv în urma voinței destinului – foarte amuzant, apropo (în genul ”kick– you-in-the-crotch, spit-on-your–neck fantastic”). Skippy fiind foarte sugestibil (omul se hipnotizează voit din plictiseală), gata, a rămas setat pe ideea că nu mă mai vrea. Habar nu aveam că dacă voiam să-l țin lângă mine, tot ce trebuia să fac era să îi pun melodii cu versuri de tipul ”Love her forever”. Concluzia, muzica îți bagă numai prostii în cap.

Skippy crede că eu i-am dat papucii. Așa că deși el mi-a zis pa, acum probabil că mă voi despărți și eu de el. Încă un record în prostie. Nu ne-am văzut de aproape o lună pentru că așa ți s-a năzărit ție după ce ai salvat niște cai și tot tu, amărâtule, simți nevoia să subliniezi faptul că ți-e bine? Te-a scăpat mă-ta în cap când erai mic? Nu înțeleg de ce de fiecare dată când spun ”gata, cunosc specia masculină pe de rost” dau peste un fenomen din ăsta ale cărui acțiuni nu se înscriu în niciun tipar. Nu pentru că ar fi el special, ci pentru că a atins un grad înalt de idioțenie. Ca să nu mai scriu despre Skippy și să nu alimentez mai mult decât trebuie această obsesie va trebui să nu mai vorbesc cu el. Mai ales că îmi este atât de ușor când la începutul fiecărei conversații scapă un ”bă” – echivalentul  unei piuneze înfipte adânc în mână.

De ce nu mai pleci?

A început cu mesajele subliminale. Pentru că ”He will wait until you give yourself to him”.

Mi-ai rămas dator c-o partidă pe balcon, autistule.

Ajung în Fire astă noapte și telefonul îmi arată un apel pierdut. Ultimu’. Era ora 2. Dacă n-aș fi ieșit în oraș, dormeam sigur la ora aia. La al doilea apel am răspuns (începusem să cred că era vorba chiar de o urgență, poate murise cineva).

– Da. Ce vrei?

– Ți-am găsit un animal de companie. DAR L-AM OMORÂT.

Imagini vizuale mă cotropesc. Deja văd un câine mort în fața ușii mele.

Ce om care nu este nebun te sună la 2 noaptea cu o asemenea informație și exprimare? Nu, nu mai pot. Mă dor toate. Săptămâna asta am atins apogeul suferinței: două zile n-am vrut nici măcar să fumez. Și mă dor toate, vechi și noi. Nu-mi mai da motive să te menționez aici pentru că nu mai pot. Și da, acum este vorba de tine.

Trec la Skippy – probabil ultima postare și despre el. Nu l-am mai înjurat, nu i-am cauzat nicio plagă deschisă dar e ca și mort. N-o să mai mergem la festivalul din Belgia, nici la Zoo, nici în orașul lui natal să bem ”cafea ieftină” (deși el n-ar fi băut), să stăm în gara aia (cică) frumoasă, să îl laud maică-sii pentru priceperea cu care compensează faptul că e mediu și pentru că e atât de generos. N-o să mă mai întrebe în fiecare zi ce am visat, n-o să-mi mai complimenteze cerceii deși nu port cercei, n-o să mai creeze piese de teatru cu animale pe spatele meu. Dar e ok, și eu compensam prea mult și erai prea normal pentru mine în simțire și intelect.

Hai pa!