Renunț prea ușor la a scrie. Poate pentru că, din punctul meu de vedere, niște cuvinte înșirate undeva capătă o importanță covârșitoare și un sens care nu mai poate fi negat. Depinde de demonii care se zbat în tine. Dacă sunt numai câțiva, din ăia leșinați și lipsiși de perseverență, atunci dacă scrii despre ei îi exorcizezi și își iau ziua bună de la tine. Dar dacă sunt o colonie de draci, cu tupeu și care au campat în sufletul tău, și-au înfipt steagul – simbol al șederii lor îndelungate acolo, atunci nu mai poți. Singurul meu răspuns la o astfel de invazie este negarea, iar dacă i-aș înșira pe un spațiu alb cu litere negre, atunci ar însemna că le recunosc existența și amploarea. Iar instinctul de conservare trage un semnal și mă avertizează să mă retrag în mine, să nu-mi dau frâu liber gândurilor, să nu le dau o formă coerentă, cu început și concluzie.
Conștientizarea unei stare de fapt este grea, acceptarea și mai dificilă. Din când în când uit. Dar sunt nevoită să-mi aduc aminte.
Și totuși din când în când mă întreb dacă tata ar fi fost mândru de mine.
Se apropie aniversarea neagră a pierderilor vârstei de 24 de ani.
Doi ani de când am întâlnit bărbatul despre care (mă) mințeam mai apoi că nu-l iubesc. Timpul mi-a arătat contrariul și încă tresar când te mai văd într-o poză și nu te mai recunosc. Dar parcă undeva, din tenebre, răsare un deja-vu. Aproape că simt mâna ta atingând-o pe a mea și ochii tăi căprui spre negri care mă priveau cumva. O senzație vagă și doi ani distanță față de ziua când mi-am asumat că îmi vei frânge inima. Cât de mult se poate schimba un om. Nu mă mai reunosc nici pe mine însămi, de ce tu, care mi-ai permis să mă apropii de prea puține ori încât să te pot simți ca parte din mine, mi-ai mai fi familiar? Însă nu mă pot abține să nu-mi pun întrebarea: Dacă ne-am fi cunoscut acum, m-ai fi iubit?
Un an de când am trăit revelația despărțirii inimente de cel care mi-a purtat grija de 24 de ani. Un an de la începutul sfârșitului, de la iarna cea mai rece și cea mai crudă, fără sărbători, fără brad, fără culori, doar cu spitale și sfârșire.
Sunt curioasă care ar fi fost părerea ta, ce sfaturi mi-ai fi dat. Nu mă pot abține să nu-mi pun întrebarea: Dacă ai mai fi în viață, m-ai fi respectat și apreciat? Și mi-ai fi spus că mă iubești?
Două pierderi, una colosală, una poate fără însemnătate până la urmă, dar dureroase fiecare în felul ei. Doi bărbați, amândoi distanți la urma urmei. Unul la 3000 de kilometri, celalaltă la o infinitate depărtare. Multe victorii obținute în ultimul an, cea principală fiind reușita de a trece peste golul lăsat în urmă. Însă cel puțin un război de o amploare imposibil de cuantificat venit fără semnale de alarmă, absolut gratuit, care a făcut ravagii și în urma căruia, în definitiv, nu ai cum să ieși victorios. Poate doar cu capul sus. Cu capul cu cei doi ochi plânși sus.
Despre autosabotare 