Nu sunt interesantă

De câteva luni stau pasivă observând cum devin din ce în ce mai neinteresantă. Şi probabil că aşa o fi. Dar orice om îţi poate părea anost dacă nu vorbeşti cu el, dacă nu te străduieşti puţin să afli ceva despre ce-l extaziază şi-l scoate din zona de confort şi-l face să tremure de plăcere ori teamă ori dezgust ori furie. Dar un om care tace şi nu se bagă pe gâtul tău pare mort. Deşi înăuntru se duce o adevărată luptă, zbiară din adâncul plămânilor şi plânge până i se scurge toată sarea din trup. E un om care aşteaptă să i se ofere ocazia de a fi descoperit, care vrea doar o dovadă măruntă de interes, ca să nu toarne iar poveşti din frageda-i pruncie stoarse cu greu din cămăruţele întunecate ale amintilor, ca să nu redacteze iar filosofii pe care se vor pişa şi alţii, şi el mai târziu, ca să nu se simtă iar gol pe dinăuntru. E un om care dozează noutatea, fiecare apucătură, tic, vorbă, fărâmă din fiinţa sa, sperând la o cursă lungă.

Dar am obosit. Să impresionez, să surprind, să îmi fac planuri, sa reproşez, să mă resemnez, să plâng. Vreau să mă pitesc sub o piatră mare şi să mă găsească cineva într-o zi şi după prima gură de aer pe care o iau să exclame: “Te-am găsit! Pe tine te căutam!”. Doar inspirând aer să inspiri pe cineva. Fără replici, etalări, epatări, forţări. Numai existând.

Sau poate m-au pierdut ei pe mine

Am pierdut nişte oameni importanţi în perioada asta. Sau poate nu erau.

 

De neexplicat

Nu pot să cred că m-a emoţionat, că m-am uitat în ochii lui şi am rămas perplexă în timp ce se grăbea să intre în tren şi după trei paşi mi s-au umezit ochii şi după câteva trepte mi-au amorţit mâinile şi după 2 staţii de ratb deja simţeam că mă sufoc şi a trebuit să cobor mai repede din autobuz şi că după ce am ajuns acasă am plâns pentru el. Nu pot să cred că scriu despre el. În circumstanţele astea, pe tonul ăsta. Clar, de fapt iubesc pe toată lumea.

Nu ştiu cum m-ar angaja cineva dacă eu nu pot răspunde la câteva întrebări de rahat dintr-un interviu online, nu ştiu ce job m-ar face să nu vreau să mă omor pentru că trebuie să mă trezesc devreme în fiecare dimineaţă şi în loc să mă uit la seriale trebuie să mă prefac că fac ceva util pentru altcineva.

Dar ştiu că nu trebuie să foloseşti negaţii ca să dai dovadă de o atitudine de necăcat şi ca să ai parte de rezultate nefutute. Ooops, I did it again.

În caz că vă întrebaţi, Johnny mai există, a ajuns la rangul de femeie de serviciu la spital, dar se ţine bine de mătură şi mai bagă o vânătaie pe mână, uneori un sărut, multe baliverne, absenţă.

Iar eu chiar sunt activă şi trăiesc. Şi mă gândesc la o groază de lucruri, cum ar fi pantalonii rupţi în fund ai fetei de aseară sau campanii de pr sau cum să înşeli cu moralitate sau cât de drăguţă sunt în aceste zile.

Şi, în încheiere, ca să mă mai lamentez olecuţă, mărturisesc că problema săptămânii nu e sesiunea, aplicatul la joburi şi internshipuri, disertaţia sau Johnny, ci, surpriză!, faptul că am o întâlnire cu un tip pe care-l detest însă pe care n-am putut să-l refuz de când drumurile ni s-au intersectat din nou la BCU. Creasem o artă a datului cu flit, dar acum nu pot să mă sustrag. Mi-o fi făcut farmece, creatura. E un gay hetero, e mic, îl urăsc cu toată fiinţa mea şi totuşi mă văd cu el miercuri. De ceeee?

Specii şi specii

Mă doare ceva în continuare. Încă n-am fost la control, dar nu cred că e rinichiul drept, e mai sus, spre piept, gât, cap. Mă doare abstractul, nesiguranţa, confuzia, nedefinitul. Mă doare teama de confruntare, teama de eşec, teama de respingere, teama de iniţiativă, teama de schimbare. Mă sperie oamenii cu prea multă încredere în ei, cei care colecţionează oameni, cei care zâmbesc şi vorbesc prea mult pentru că îmi inspiră lipsă de scrupule. Poate sunt genul care te-ar minţi cu seninătate, care te-ar arunca la gunoi fără niciun proces de conştiinţă pentru că au de unde alege un înlocuitor, întrucât mereu se iveşte ceva mai bun, cineva mai interesant, mai de nasul lor. Oare cei care colecţionează prieteni pot preţui cu adevărat o persoană? Pot investi suficient timp ca să cunoască pe cineva, îi pot oferi atenţia şi afecţiunea necesare? Nu fug de la ins la ins când nu obţin ce au nevoie dintr-un anumit loc? Nu scurtează conversaţii pentru că au obosit cu precedenţii interlocutori? Nu omit detalii importante, întâmplări amuzante pentru că deja au avut parte de feedback din partea altora? Cum se împart când au 3 zile de naştere în aceeaşi zi a unor prieteni din cercuri diferite? Cum nu încurcă numele, informaţiile, amintirile? Cum se pot decide, cum? Ei nu rămân undeva, sunt în continuă mişcare. Te iau şi pe tine? Te aleg şi pe tine să vii? Eu cred că aceşti oameni uită cel mai uşor. Te uită cât ai zice incompatibili… Pa.

High-maintenance

Nu prea am somn de câteva luni şi mă chinui noaptea sau dimineaţa şi de când am rupt patul, scârţâitul său de fiecare dată când mă întorc pe-o parte mă trezeşte şi am impresia că o să mă prăbuşesc. Atmosfera este bizar de similară cu cea descrisă  în cântecul lui Andrieş. Doar că eu l-aş da pe azi şi pe mâine pentru acum 40 de zile.

Partea pozitivă iniţial, dezastruoasă spre final, este că încerc să comunic, însă nu ies decât nişte reproşuri căcăcioase aruncate din partea unei crizate. Trist este că, în adâncul adâncurilor sufletului meu schimonosit, de fapt mă zbat să fiu sinceră, clară, să port o conversaţie, să nu mai rămân în ceaţă ca în trecut, să nu mai cad eu drept fraieră. Însă nu-mi iese. Tot ce se iveşte într-un mod complet neelegant sunt bocete ilogice şi disperate.
Mă zbat singură şi penibil de câteva luni 6 zile pe săptămână, iar în singura zi stau liniştită doar pentru că reuşesc să mă amăgesc cumva. Dorm puţin dar fumez şi beau mult. Vorbesc puţin şi prost, râd mult şi degeaba şi mai vărs câte o lacrimă printre hilizeala inutilă. Îmi împart existenţa între obsesii şi letargie, între speranţă, extaz şi dezamăgire cruntă. Nu mai vreau să mă pripesc cu o decizie greşită iar, dar cred că de data asta ştiu ce e corect pentru mine. Spre deosebire de acum un an, doi, pot să mă privesc în oglindă şi să declar răspicat: asta vreau, de asta am nevoie, acest lucru îmi face rău, această situaţie nu are sens, viitorul e acum, nu peste câteva luni, nu peste ani şi ani.
Pe de o parte sunt conştientă de faptul că tind să mă învinovăţesc pe mine şi să-i scuz pe ceilalţi când chiar nu este cazul. Totuşi nu pot să nu mă întreb dacă am eu o atracţie inevitabilă pentru a mă simţi dezamăgită sau a-i face pe ceilalţi să considere că m-au dezamăgit. Oi fi având eu aşteptări prea mari. În engleză genul meu de persoană se cheamă „high-maintenance” („Requiring a lot of attention. When describing a person, high-maintenance usually means that the individual is emotionally needy or prone to over-dramatizing a situation to gain attention”). Aici îi invit pe foştii mei să fie de acord cu caracterizarea.

Găsim un bârlog pentru mine?

Ce rimează cu “dezamăgire”? Multe.

Ce faci când uită de aniversarea voastră?

Îi crestezi puţin prepuţul cu drujba.
Bărbaţii adevăraţi nu ţin cont de date, aniversări, detalii romanţioase şi dulcegării ieftine şi se şterg cu ele la fund. Şi pentru că tot suntem la acest subiect, bărbaţii adevăraţi se şterg la fund (la propriu) cu conuri de brad.
Nici eu n-aş fi sărbătorit dacă ne-am fi văzut, bineînţeles. Dar, fiind singură acasă, am băut vin în cinstea noastră, pentru că orice scuză e binevenită ca să bei vin şi să te distrezi  singură. Şi e ok, simt că deţin controlul (cum informaţia înseamnă putere). Pun pariu că încă mă ai în telefon drept „Iulia Comunicaere”. Trebuie să-ţi mai dau una peste ochi cât mai curând. Nu vreau să risc ca în viitor să uiţi zilele de naştere ale copiilor noştri.
Prima greşeală, Johnny. La a treia te retrogradez la soră medicală.