Se pare că mult.
E singurul lucru util pe care l-am descoperit cu ajutorul lui Pohui, un fiasco de o săptămână.
Sunt tristă și ascult The Lost Song. Am pierdut multe. Și vieți. Ale mele, ale altora. Stau întinsă, mă joc cu țigara în eterna mea dezamăgire. Au fost două zile în care mi-am permis iar să fiu slabă și învinsă. Pentru că e dureros teatrul ăsta. E și mai dureros când îți negi durerea. Două zile de pseudo-pierdere.
Dar nu mai pot disimula, nu când vine vorba de lucruri mărunte și oameni proști. Pentru că port povara aceea gigantică, încât nu mai pot trece cu vederea micile porcării. Și trântesc în public. Și plec fără să ofer ultimul sărut pentru că nu pot fi ipocrită. Și merg spre jos spre casă gândindu-mă că nu mai vreau să-l văd. Nu mai ofer a doua șansă. Pentru că el, spre deosebire de alții, nu va mai conta deloc peste un an.
Despre autosabotare 