Vara resimt cel mai bine sentimentul de singurătate, care parcă se exacerbează pe măsură ce mercurul din termometru urcă. Încă din copilărie am fost obişnuită să asociez vara cu solitudinea, când mă duceam la bunici şi stăteam toată vacanţa acolo, fără copii de vârsta mea cu care să mă joc. În schimb, mi-am dezvoltat imaginaţia şi lumea interioară, mă jucam cu frunze, desenam foarte mult (alcătuiam adevărate telenovele în mintea mea cu personajele desenate de mine), mai compuneam câte un cântecel.
Vara stau în casă, cu ventilatorul pornit, cu geamurile deschise larg, mă trezesc dupa-amiaza şi mă uit la seriale, de obicei de comedie, dar vara merg şi serialele mai de Doamne-ajută.
Vara îmi doresc să-mi pierd nopţile pe străzi, dar n-o fac niciodată. Nu-mi concep planuri de vacanţă şi nici nu se întâmplă nimic oricum.
Dar astea sunt detalii.
Vara, ascunsă de căldură, paradoxal, la etajul 10, mă simt cel mai singur om de pe Pământ.
Sunt supărată pe Urma că au o piesă intitulată Cine iubeşte şi lasă, mai ales ei care mereu simţeau nevoia să plece, să fie pe drum. Dimpotrivă, cine iubeşte dar nu lasă e prost. Şi se chinuie singur. Şi-şi petrece vara izolat. Şi ajunge să asocieze anotimpul cu un sentiment urât.
Una dintre părţile pozitive ale anotimpului în discuţie este că are furtuni. Şi de la etajul 10 am cea mai bună privelişte către fulgerele care acoperă oraşul.
Despre autosabotare 